Scoala vietii si viata scolita

“De ce trebuie să fii bătrân ca să fii luat în seamă? Care este mecanismul prin care poţi ajunge să fii respectat ca ceea ce eşti încă de când eşti?
Trebuia, după spusele mamei, să termin întâi grădiniţa, să merg la şcoala generală, să ajung la liceu, să iau bacul, să intru la facultate, să termin facultatea, să încep să muncesc şi de la acest moment încolo părea că eram liberă să devin cine vroiam să fiu şi să fac ce doream să fac. Mi se părea fără sfârşit şi inutil acest drum cu etape după etape. Mi se părea atunci că un astfel de parcurs nu e deloc în legătură cu ce avem mai bun în noi. Dar cine eram eu atunci ca să demonstrez că aşa este?
La liceu mi se părea că nu are rost să învăţ materii inutile, la facultate mă târam la examene şi mă întrebam ce caut acolo atâta vreme cât mai nimic din ce învăţ nu îmi va folosi în viaţă. Mai mult decât să fi avut vreodată plăcerea studiului am avut totdeauna o mare responsabilitate faţă de studiu şi de educaţie. Nu ştiam ce, dar mi-era clar că voi pierde ceva dacă m-aş fi oprit din studiu.
Dacă la 20 de ani aveam impresia că viaţa poate fi parcursă şi fără diploma de licenţă, acum cred că nimic nu este mai valoros în viaţă decât rutina pe care învăţarea continuă şi responsabilitatea examenelor o pot produce.
Deşi, aparent, nu mai este nevoie de examen ca să validezi ce ştii, fie că ştii de 6, fie că ştii de 10, uitându-mă înapoi mi-e limpede că exerciţiul examinării, fie el uşor sau greu, drept sau nedrept, norocos sau plin de ghinion, este una dintre piesele de bază în construcţia caracterelor noastre. În mod cu totul şi cu totul paradoxal mi se pare revelator faptul că examenele picate ne cresc mai mult decât examenele la care nu mergem niciodată.
Un şofer de taxi mi-a spus acum câteva zile: „doamnă, eu nu am mers la facultate pentru că nu am vrut, nu pentru că nu aş fi fost capabil!” Ei bine, a fost mai mult năucitoare decât revelatoare această afirmaţie pentru că am conştientizat că niciunul dintre oamenii capabili pe care îi cunosc nu a spus vreodată că ar fi ajuns unde este şi fără experienţa şcolii. Niciunul dintre oamenii pe care îi am în minte nu a fost vreun tocilar sau vreun geniu, am în minte doar oameni normali, senini în legătură cu viaţa şi cariera lor şi responsabili pentru felul cum îşi duc existenţa. Însă, tot la fel, nu am întâlnit mulţi oameni fără studii universitare care să se descurce la fel de decent în viaţă precum o fac cei care au trecut prin exerciţiul şcolarizării şi studenţiei.
Se întâmplă astfel pentru că nimeni nu se poate opri la mai puţin decât poate să facă atunci când este vorba despre dezvoltarea propriei persoane.
Am înaintat cu analiza şi am înţeles că, deşi toţi oamenii se descurcă şi au percepţia cât de cât corectă a unui nivel maxim al binelui pe care şi-l pot permite, sunt două coordonate în care educaţia ne aşează: scoala vietii si viata scolita. Dacă şcoala vieţii ne face descurcăreţi şi ne dă înţelepciune pragmatică, viaţa şcolită ne dă forţa de a lua decizii şi ne dă credibilitate conceptuală şi intelectuală, adică înţelepciunea teoretică, ne face să fim de luat în seamă (mult mai devreme decât se întâmplă în cazul celor care au doar şcoala vieţii)
scoala
Oricum, nu îmi place ideea de şcoală sub nici o formă în care s-ar înfăţişa ea, dar cred cu tărie în educaţia pe care şcoala, ca instrument, o are de oferit. Empatizez cu toţi copiii şi cu tinerii cărora nu le place şcoala indiferent dacă e gimnaziu, liceu sau facultate, dar efortul de a (supra)vieţui şcolii, aşa cum este ea în România şi nu numai, este fix ce are mai bun şcoala de oferit (din păcate, desigur, şi poate pentru încă vreo 50 de ani de acum înainte) Poate apărea întrebarea: de ce cu efort? Pentru că şansa de a ajunge oriunde sus trece întotdeauna şi prin efort, nu cred că a făcut vreodată cineva performanţă considerabilă şi legitimă doar din plăcere. A ajunge educat şi de luat în seamă la nivel de decizii şi de influenţă este în mare măsură despre efort, nu despre plăcere sau despre hobby.
Şcoala este un mecanism, educaţia însă este o responsabilitate individuală, iar accesul la educaţie este un privilegiu. A putea fi educat şi a alege să nu fii este ca şi cum ai putea să mergi şi să vorbeşti, dar alegi să o faci doar pe jumătate, deşi ai putea să mergi şi să vorbeşti normal. Acest fel de alegere nu este în natura umană.”
Articol preluat din revista Business Magazin numărul 468 (15/2014)
Iuliana Stan – Managingpartner al HumanSznergistics România şi autor al cărţii ”Bun simţ organizaţional”
Facebook Comments
lock;">

Leave a Reply

Acest site foloseste cookie-uri. Prin continuarea navigarii in site, accepti modul in care folosim aceste informatii. Afla mai multe AICI | Close
Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this:
shared on wplocker.com