Oare ma striga cineva?

Să o luăm în ordine!
M-a trimis tata la pâine, de Boromir, și am un anumit loc de unde iau cu traseu prestabilit, trecând cam pe unde stă Pisicuveaua. Îmi pun căștile în urechi și plec.
De când s-a topit zăpada, în stratul de asfalt – proaspăt turnat în ianuarie, s-au făcut cratere – de zici că o să erupă Etna doar că în loc de lavă iese apă. Sport extrem fac pietonii, dar mai extrem este pentru mașini, ale căror șoferi își pun veșnica întrebare: oare e groapă sub apă?
Să scoatem gropile din ecuație și să ne continuam drumul. Logic că trec pe lângă prietenul meu patruped care parcă mă aștepta, ca de fiecare dată. Dă frumos din coadă și își pune ”zâmbetul sadic” pe față și parcă își zice în gând, tot ca de fiecare dată: ”Tot pe aici te întorci!”. Mă uit la el zâmbind printre dinți și zic ”Cuțu! Cuțu” și în gând ”Nu mai mori odată!”. Ador câinii, și animalele în general, dar ăsta și-a depășit termenul de valabilitate: îl știu de când o știu și pe Pisicuvea – aproximativ 9ani.
Excludem și câinele din ecuație și continuăm drumul. La un moment dat aud pe cineva strigându-mă. M-am oprit pentru 2 secunde – pentru că în față era o baltă cât tot drumul și trebuia să mă gândesc cum să o abordez, dar m-am și gândit: ciudat, parcă scopul căștilor este să asculți muzică și să ignori persoanele cunoscute cu care te întâlnești pe drum. Înainte de a trece prin apă m-am uitat în jur și nu am văzut pe nimeni. Mi-am zis că poate a fost prietenul meu imaginar, dar după ce trec eroic prin apă fără a nimerii în vreo groapă îmi aud iar numele strigat. Și totuși nu am un nume atât de comun și vocea mi se părea cunoscută dar nu o puteam asocia cu o față. Mă uit în jur și nu văd pe nimeni – culmea era strada pustie. Mi-am zis cine are treabă cu mine poate să mă sune sau să vină după mine să mă bată pe umăr că nu sunt James Bond să îi trântesc în apă.
Am ajuns să cumpăr pâine și m-am întors pe același traseu, mâncându-mă puțin curiozitatea: oare cine mă striga?
Groapă – baltă – noroi – poliester – noroi – apă … ajung iar la câine. Mă aștepta cuminte și imediat cum m-a văzut ”Ham! Ham!”, arătându-și colții de fioros. Nu era singurul traseu pe care puteam să o iau, dar fiind atentă la muzică și pierdută în gânduri – banale și perverse, picioarele mele au mers singure, cunoscând deja drumul. E singurul cățel din lumea asta care m-a mușcat de minim 2ori și mă urăște maxim, și încă nu am aflat de ce: nu citesc gândurile animalelor. Al dracu câine, dacă era un dimai dulăul înțelegeam da este unul din ăla 2×2. De data asta scap fără să mă muște.
Hai să scoatem iar câinele în ecuație. Ajung în fața ușii de la bloc și sun la interfon … 007 … post inexistent … WTF! Again! Formez iar … post inexistent. Îi dau una și îl înjur, fără să nu mă audă vecinii. Scot telefonul și îl sun pe tata să îmi arunce cheile – o dată la 3 săptămâni interfonul are ceva cu noi și suntem inexistenți – completez eu – ca agentul 007.

Cu ce necunoscute a rămas de fapt ecuația?

Cred că nu am băut suficientă cofeină astăzi!
În timp ce scriu asta mă gândesc: oare chiar m-a strigat cineva sau mi s-a părut mie de două ori? Și cine a fost dacă m-a strigat?
Facebook Comments

Leave a Reply

Acest site foloseste cookie-uri. Prin continuarea navigarii in site, accepti modul in care folosim aceste informatii. Afla mai multe AICI | Close
Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this:
shared on wplocker.com